Limbi

Poziția Curții Supreme cu privire la aplicabilitatea acordurilor de atribuire a competenței

Publicații: aprilie 03, 2018

Curtea Supremă a decis recent că, întrucât aplicabilitatea Regulamentului Bruxelles I al UE este incontestabilă, eficacitatea unui acord de atribuire a competenței trebuie decisă pe baza articolului 23 din regulament (în prezent articolul 25 din Regulamentul Bruxelles Ia al UE)[1].

Prezentare generală

În temeiul articolului 23, sintagma "convenție atributivă de competență" trebuie interpretată în mod autonom și este definită ca un acord expres al părților prin care se stabilește competența. În cazul în care există o astfel de convenție, competența trebuie stabilită pe baza circumstanțelor specifice.

Astfel de acorduri, considerate indispensabile în temeiul articolului 23, trebuie, în general, să fie dovedite de părțile care doresc să se bazeze pe ele pentru a stabili competența - așa cum a fost cazul reclamantului în cazul de față.

Articolul 23 alineatul (1) stabilește cerințele minime pentru acordurile contractuale. Aceste cerințe formale nu sunt norme de probă, ci mai degrabă condiții prealabile pentru validitatea unui acord. În special, cerințele urmăresc să garanteze că acordurile care conferă competență nu devin parte a contractului fără știința tuturor părților. Prin urmare, contractul trebuie să arate în mod explicit că fiecare parte a consimțit la acord. În plus, trebuie să se demonstreze în mod explicit că părțile au consimțit la o clauză care se abate de la normele generale privind competența. Aceste cerințe trebuie interpretate restrictiv.

Hotărârea Curții Supreme

În cazul de față, Curtea Supremă a trebuit mai întâi să analizeze dacă au fost îndeplinite cerințele formale prevăzute la articolul 23 alineatul (1). Instanța de apel constatase anterior că acestea nu au fost îndeplinite.

În conformitate cu articolul 23 alineatul (1) litera (a), o declarație de intenție trebuie furnizată în scris - fie ca document unic semnat de toate părțile, fie în documente separate. Această cerință poate fi îndeplinită prin trimiterea la termenii și condițiile care includ acordul de atribuire a competenței dacă o astfel de trimitere este făcută în mod explicit în contract. În cazul în care contractul este încheiat prin documente diferite de ofertă și acceptare, oferta trebuie să facă trimitere la termenii și condițiile care conțin acordul de atribuire a competenței numai dacă cealaltă parte:

  • poate urmări acest lucru cu o diligență rezonabilă; și
  • primește efectiv termenii și condițiile.

În cazul de față, reclamantul a prezentat cinci comenzi individuale. Negocierile de vânzare care au precedat comenzile s-au încheiat cu un rezumat al rezultatelor negocierilor, care stabilea condițiile de livrare, de plată și de ambalare, precum și suma per transportator. Termenii și condițiile reclamantului, inclusiv acordul de atribuire a competenței, nu au fost menționate în acest proces.

Potrivit Curții Supreme, angajatul pârâtului (un reprezentant al serviciului pentru clienți care nu a fost implicat în negocierile de vânzare anterioare) nu numai că a acceptat comanda din 5 august 2011 - după cum reiese din e-mailul furnizat de reclamant -, dar a și răspuns direct la aceasta prin transmiterea unei noi oferte. În corespondența ulterioară și la întrebarea directă a asigurătorului reclamantului, angajatul a explicat că aceasta era o procedură standard.

Pe baza acestor informații, Curtea Supremă a constatat că cerința formală prevăzută la articolul 23 alineatul (1) litera (a) nu a fost îndeplinită.

Curtea Supremă a confirmat ordonanța instanței de apel din 18 noiembrie 2011. Conform constatării instanței de apel:

  • pe baza unui nivel standard de diligență, nu s-ar fi putut aștepta ca pârâtul să presupună că termenii și condițiile de cumpărare ale reclamantului ar conține o trimitere la acordul prin care se pronunță hotărârea; și
  • pârâtul nu avea nicio obligație de a da curs acestei chestiuni.

În plus, deși pârâtul a confirmat primirea comenzii, acesta nu a aderat la forma de acceptare prevăzută de reclamant. Potrivit Curții Supreme, instanța de apel a hotărât în mod corect că, având în vedere toate circumstanțele - precum și intenția care stă la baza articolului 23 (și anume, de a evita ca acordurile care conferă competență să se strecoare neobservate într-un contract) - acordul dintre părți nu a fost suficient de clar și explicit.

Curtea Supremă a confirmat, de asemenea, constatarea instanței de apel potrivit căreia nu existau probe suficiente pentru a stabili o practică, având în vedere

  • numărul redus de tranzacții comerciale care au precedat ordinele în litigiu (cu privire la care nu a putut fi stabilită o abordare identică - de exemplu, pârâtul nu a furnizat un răspuns scris la al doilea ordin, datat 17 noiembrie 2010); și
  • faptul că relația comercială exista de numai un an și jumătate.

"Practici" în sensul articolului 23 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Bruxelles I al UE înseamnă o practică considerată în mod regulat între anumite părți.

Alternativa formală de la articolul 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Bruxelles I al UE necesită în continuare un acord între părți; cu toate acestea, se presupune că acesta există dacă:

"O astfel de convenție atributivă de competență trebuie să fie... sub o formă care să corespundă unei uzanțe pe care părțile o cunosc sau ar fi trebuit să o cunoască și care, în comerțul respectiv, este larg cunoscută și respectată în mod regulat de părțile la contracte de tipul celor în cauză în comerțul respectiv".

Sarcina probei revine părții care dorește să se bazeze pe acord.

În cazul de față, reclamantul a susținut că industria chimică internațională consideră că este suficient să se includă acorduri care conferă competență în termenii și condițiile menționate în comenzi, mai degrabă decât să se includă o clauză care să facă acest lucru. Potrivit Curții Supreme, deși acest lucru corespunde principiului menționat anterior, el nu stabilește o practică comercială specifică. În plus, reclamantul nu a menționat nimic cu privire la cunoașterea sau obligația de cunoaștere a pârâtului.

Comentariu

Cerința de a stabili în scris acordurile care conferă competență poate fi îndeplinită prin trimiterea la termenii și condițiile care conțin un astfel de acord dacă o astfel de trimitere este inclusă în mod explicit în contract. Cu toate acestea, în cazul în care contractul este încheiat prin diferite documente de ofertă și de acceptare, este suficient ca oferta să facă trimitere la termenii și condițiile care conțin acordul de atribuire a competenței, atât timp cât cealaltă parte poate urmări acest lucru folosind diligența obișnuită și primește efectiv termenii și condițiile.

Note de final

(1) Curtea Supremă, 24 ianuarie 2018, cauza 7 Ob 183/17p.

"O astfel de convenție atributivă de competență trebuie să fie... într-o formă care să corespundă unei uzanțe pe care părțile o cunosc sau ar fi trebuit să o cunoască și care, în comerțul respectiv, este larg cunoscută și respectată în mod regulat de părțile la contracte de tipul celui în cauză în cadrul comerțului respectiv."

Sarcina probei revine părții care dorește să se bazeze pe acord.

În cazul de față, reclamantul a susținut că industria chimică internațională consideră că este suficient să se includă acorduri care conferă competență în termenii și condițiile menționate în ordine, mai degrabă decât să se includă o clauză care să facă acest lucru. Potrivit Curții Supreme, deși acest lucru corespunde principiului menționat anterior, el nu stabilește o practică comercială specifică. În plus, reclamantul nu a menționat nimic cu privire la cunoștințele pârâtului sau la obligația acestuia de a cunoaște.

Comentariu

Cerința de a menționa în scris acordurile care conferă competență poate fi îndeplinită prin trimiterea la termenii și condițiile care conțin un astfel de acord, dacă o astfel de trimitere este inclusă în mod explicit în contract. Cu toate acestea, în cazul în care contractul este încheiat prin diferite documente de ofertă și de acceptare, este suficient ca oferta să facă trimitere la termenii și condițiile care conțin acordul de atribuire a competenței, atât timp cât cealaltă parte poate urmări acest lucru folosind diligența reglementară și primește efectiv termenii și condițiile.

Resurse

  1. Curtea Supremă, 24 ianuarie 2018, cauza 7 Ob 183/17p.